introducere

nu stiu ce sa scriu ca introducere dar ca as dori sa multumesc ex'ului meu(vali) pentru aceasta idee. stai calm dude, nu e vorba de nimic la adresa ta ci doar multumiri sincere si sper sa iti dai seama de ce spun asta.

Era umed pe jos, se vedea urma ploii de dinainte si pasii care au trecut dupa caderea apei semanau acum a lacrimi de nori. Dupa 2 zile de drum calare am ajuns in sfarsit in locul in care se spunea ca viata noastra va reincepe. Seamana mai mult ca un buncar de seama celor de la Auschwitz decat o metropola dintre munti. Desi era piarta turnata pe jos, casele nu aratau mai vesele decat cele din vechea Valhala pe care am lasat-o in urma. Am spus 2 zile mai devreme? Mi-s-au parut 2 ani de intamplari si oameni noi, 2 decenii de sentimente de ura si fericire care se terminau acum cand paseam in noul taram al fagaduintei, orasul minelor de huila.
pentru inceput, trebuie sa mentionez ca acasa era foarte bine cu tot noroiul de pe strazi si cozile de la lapte si paine. daca nu erau la lactate si paine, erau la legume si medicamente, iar daca nici aici nu aveam succes se putea cauta la oua. acolo ori de erai femeie sau barbat tot ieseai in castig.
o data cu mult neasteptatul colaps al trezoneriei al auto-proclamatului scaun, toate resursele regiunii au fost confiscate si stricate pe femei usoare, bere ieftina si canepa arsa de catre aotu-preaslavitul fotoliu. acesta era un om a carui forma chiar aducea a fotoliu si pe buna dreptate, chiar si fata ii arata asa, pozitia corpului si mai ales multa lume era de parere ca in cap avea doar arcuri in loc de creier. venirea lui la putere a pus capat tuturor cosmarurilor si a dat nastere altora mult mai de temut. in urma deciziei lui, multa lume a fost nevoita sa renunte la tot ce avea pentru a-si recapata libertatea strabunilor.
dupa mine, ca am fi plecat sau nu, era acelasi lucru, oricum nu pierdeam nimic. nu aveam mai mult decat un caine pe care l-am furat de la ecarisaj in ultimul moment si stii de ce? era ca si mine.
pe scurt despre mine, nu eram mai presus decat oricine altcineva. copilaria a lipsit asemeni craciunului dintr-un an si nu am prea aratat de a fi afectat de asta, dar adevarul era ca durea. oricum sunt niste amintiri pe care nu le va stii nimeni si pe care nici nu voi dori sa le spun, momentan ma chinui sa imi amintesc despre sufletul din turnul de caramida, victima vremii si sclavul varstei.
dupa 2 zile de mars de nevoie, intram in metropola minelor de huila, o cetate pierduta intre stanci sfaramicioase si fara de frumusete, un lacas negru peste care vedeai tristetea oamenilor, gandurile si problemele lor in culoarea norilor care pradau orasul de lumina soarelui si care parea dominata de singura cladire inalta din zona, o casa de caramida rosie pe alocuri cu urme ale unui foc si care avea un turn falnic, martor al trecutului acestei cetatii si a tuturor oamenilor din ea. in drumul spre acest oras m-am alaturat unei cete de oameni, unde spre surprinderea mea majoritatea lor erau de peste munti si mare. ajungand in oras nu am regretat despartirea de ei. la fiecare pas se umplea linistea cu intrebari si remarci la adresa tuturor lucrurilor din jur, lucru care m-a determinat sa ii las si sa imi vad de drumul meu.
in scurt timp, am ajuns la o anumita ferma de cai care era din aceeasi parte a cladirii din caramizi rosii si in partea opusa trona turnul, unde am aflat ca este nevoie de cineva care sa aiba grija de animale si astfel mi-am oferit ajutorul in aceea citadela a mortii, dar nu moarte normala fizica ci acel loc unde sufletul imbatraneste pe zi ce trece fara lupta si frica. astfel, mi-am gasit un scop in aceea cetate a plansului si a lacrimilor, aveam grija de niste animale mai divine decat gandurile unui copil si ma nobile decat orice alta culoare sau zambet, cai.
fiindca gradul de tristete era mai ridicat decat cel al poluarii in zilele de astazi, monotonia cotidiana care acapara totul ce misca, m-a prins in foarte scurt timp si pe mine si astfel nu am mai reusit sa plec din acel loc.
lucrul la ferma era cat de cat bine platit, avand in vedere situatia de acasa, locul pe care l-am renegat atat de tare acum imi venea sa plec si sa ma duc pe jos pana acolo. nu aveam mult de lucrat, pieptanam caii, ii hraneam si mergeam cu ei la un fel de pasune. noaptea imi gaseam locul undeva deasupra grajdului, pe acoperis, cel de dinainte facuse un fel de mansarda acolo si era destul de buna pentru mine si cainele meu.
in scurt timp insa, populatia din cetate s-a injumatatit drastic si nu din vina varstei ci din cauza accidentelor din mina. de aceea, zilele de inmormantare incepusare sa ia locul celor de sarbatoare astfel incat nimeni nu mai avea vreun motiv de zambit. de parca ar fi avut si inainte motiv. personalul casei unde lucram s-a redus groaznic astfel incat in foarte scurt timp am ajuns din grajd in casa la spalat de farfurii si mai tarziu la supravegheat copii gazdelor.
acestia 2 din urma erau gemeni, bruneti cu ochii nergi si cu niste minti groaznic de stralucite. aveau in jur de 13 ani dar nu le dadeai mai mult de 7 cand ii vedeai pentru prima data. in scurt timp am invatat casa incercand sa ii caut si am reusit sa il invat pe cel care statea in spatele caramizilor si a varstei fara sa vorbeasca vreun cuvant si fara sa se planga de soarta sa.
intr-una din zile, gemenii plecasera, nu am retinut motivul, era oricum liniste in casa si eram doar eu. era foarte rece si trist si dintr-o data parca toate lucrurile din casa au inceput sa sopteasca si sa se miste. stiam ca eram singura pentru ca pe moment am uitat de prezenta "stapanului" inchis in turn.
pierdusem de multe ori timpul in bucatarie, mai ales cum nu era nimeni in casa, era mai placut decat sa stau si sa ma uit la ceilalti oameni, nu le puteam spune servitori, caci nici eu nu eram servitor. eram o grupa de oameni care puteau pleca de buna voie oricand vroia doar ca in timpul crizei, nu gaseai asa de usor locuri de munca sau un loc unde sa stai linistit si fara grija zilei de maine. multi dintre noi stateam si din dragul pentru gemeni, ei reusind sa ne faca sa zambim doar printr-un pahar spart sau o floare ofilita gasita dupa nu stiu ce gunoi.
o clipa ce m-am intors pentru a lua ceva de mancare si treptele care duceau in casa de sus au inceput sa scartie amenintand prezenta unei fapturi in acel loc si de indata ce m-am intors am putut deslusi forma unui om de aceeasi statura cu a mea si care tinea amenintator un fel de carja iar cu cealalta mana pipaia dupa intrerupator si brusc, lumina se aprinse luminandu-i fata celui care veghea asupra tuturor din mult vestitul turn de caramida de sange.