aiurea...

petale rupte de brad,
stau in vant si mai si cad,
asemeni amintirilor varsate,
cu greata si nervi spanzurate,
pusa deoparte,
ea sta si priveste,
cum lumea trece si se impleticeste,
asemeni lacrimilor de pe chipul ei,
legand cununi de flori in stele.

uitand padurea,
ea zboara departe
cu gandu-i ciuruit si plans de vreme,
oricum nu-i pasa nimanui,
ca ea moare ca o floare,
ei o vad asemeni unei statui.

tragicul violet
pe pulpe i se aseaza,
de parca el e stapan acolo,
asemeni ferigii, el acopera
toata lumina ei.

pana si portocalii plang
cand se uita la ea,
norii isi varsa potopul,
cu atat mai mult,
asa face si ea.

orbita de ura si de ganduri,
ea uita omenia,
si isi uita darul de a se bucura.
si astfel trece vremea,
trec vanturi si sentimente,
peste crestetul ei de fata fara viata
si fara de culorii.

nu e rima, nu e ritm, si ce-i daca?
nu trebuie sa fii dotat sa scrii despre soarta.
si ce-i daca sunt mica si am o gura mare?
conteaza ce am in suflet, nu a parului culoare.
astfel fiind spusa, legenda ei nu moare,
e dusa mai departe, ca o raza de soare